Ce pot face eu, nu ce trebuie să fac. Aceasta este adevărata miză
am mizat mereu pe responsabilitatea individuală, nu pe cea a lui ce trebuie eu să fac, ci pe cea a metafizicului și abstractului ce aș…
am mizat mereu pe responsabilitatea individuală, nu pe cea a lui ce trebuie eu să fac, ci pe cea a metafizicului și abstractului ce aș putea eu să fac. Așa spus și scris, cu accent pe acel eu, eul care se vede, se vrea auzit, care strigă privirile celorlaltor euri înt-un miraj narcisiac, eul care se diluează subțire în rețele, eul care se (între)vede pe sine în nimicnicia socială.
în așteptarea normei supreme, dintr-o direcție hilară și obscură — numită guvernare/ stat, am uitat că suntem parte activă a unui sistem denumit și acesta simplu — societate. Ce aș putea face eu?
nimic. Să aștept eterna (re)întoarcere a normei. Apoi, să o acuz de stupiditate. E drept, normele sunt stupide, în marea lor majoritate, pentru că, în primul rând, sunt date de oameni subțiri lăsați, nu puși, să le genereze. Așadar, cercul vicios se închide prin: aștept să vină de la ei ceea ce nu fac nici eu, ca, mai apoi, să fac și eu. Ei bine, poetice cercuri vicioase, dar revin la nimicul ca stare de fapt: între ce trebuie să fac și ce pot să fac, ar trebui să mă privesc în oglindă și să renunț la narcisism. Egocentrismul acesta exacerbat nu doar că ne deformează o privire de ansamblu, dar ne și de-responsabilizează, căci e vorba doar despre mine și atât. E ca în relația face-a-face offline, una în care subiecții discuției îl au oarecum în grijă pe celălalt. Relația online este cea care strică lucrurile, căci începe să nu-mi mai pese de nimic, doar de mine și de reconstrucțiea mea narcisiaco-avatarică.
ce pot face eu? Să asum că exist ca parte activă și să încep să reconstruiesc ceea ce am putea numi sistemul. Cum poate fi afectat sistemul printr-o acțiune singulară? Ei bine, nu poate, ci prin acțiunile singulare ale unor indivizi care asumă responsabilitatea individuală. Este multă poezie aici, chiar idealism curat, dar, e singura metodă prin care putem suprima presiunea normei stupide. Puterea exemplului de la vârful piramidei în jos s-a dovedit inutilă în fața tăvălugului de euri egocentrice aruncate care-cum în sistem. La urma urmei, asta ar putea funcționa doar atunci când piramida e schimbată deja în acord cu eurile gânditoare. E nevoie de schimbări radicale, schimbări care vizează o asumare a schimbării începând cu vârful și finalizând cu baza piramidei sistemului. Ei bine, eu spun că asta s-ar numi responsabilitate invidividuală, adică, ce aș putea face eu pentru a îndrepta lucrurile? Ce aș putea gândi, căci starea asta de fapt ne pune în ipostaza unei șederi cugetătoare: stai jos și regândește puțin lucrurile.
îmi veți spune că responsabilitatea cere acțiune, te scoate din comoditatea șederii tale amorfe. E mai ușor să vină altul, lăsat de tine și de alții să producă norme, și să-ți spună ce să faci. Apoi, să spui că e stupid să execuți, că tu nu ești aici pentru a ți se restrânge libertățile. Tu ești un eu liber cugetător, liber să facă ce dorește. Totuși, cum s-au prăbușit lucrurile? Au început să se erodeze exact atunci când ai decis să nu-ți pese, să renunți să acționezi responsabil și să-ți mai asumi. Atunci, fix atunci, sistemul a început să se clatine, iar fiecare afectare a sa a venit cu generare de norme stupide, întrucât nu a existat cine anume să conceapă altceva, iar tu erai ocupat cu nepăsarea și neasumarea. Așadar, întreb din nou, ce pot face eu?, nu ce trebui să fac?, aceasta este, cred, întrebarea.