cu România la control, o țară obsedată de putere
lucanismul și lucanii
cu România la control, o țară obsedată de putere
lucanismul și lucanii
La asta se rezumă totul, putere. Lucanii sunt o specie foarte des întâlnită în România, de a cărei existență se știa de foarte mult timp. Arhivele nu au oficializat-o ca specie. E nebunie acum, ies la iveală metehne practicate, încurajate și știute de ani de zile. E rețeaua, caracatița care l-a protejat și
promovat subtil pe Mihai Lucan. Sunt nume grele pe listă, sunt instituții implicate și asta nu e totul: lucanii sunt peste tot, au împânzit întreg eco-sistemul.
Greu de tot. Cu așa ceva, cu o caracatiță devenită sistemul însuși, pare imposbil orice tip de demers. Emanuel Ungureanu a simțit pe pielea lui vreme de 14 ani, de atunci de când depus prima scrisoare la Cotroceni, de când a făcut primele apeluri către tânărul DIICOT. Se știa, Lucan era într-o rețea uriașă în care o mână spală pe alta.
Acești indivizi au pus stăpânire pe întreaga țară, conduc prin aleșii din cotloanele Parlamentului & Guvernului, conduc prin sferele de influență exercitate în instituțiile statului sau prin lobby-urile jenante făcute în privat. Vestea cea proastă este că nu avem speranțe prea mari nici de la tânăra generație, cea din care fac parte plus cea care vine din urmă. Am întâlnit manageri tineri cu probleme grave de moralitate, cu deontologii trunchiate, dispuși să schimbe regulile jocului după bunul plac, trecând peste tot ceea ce
intră în sfera morală și umană. Nu sunt puțini. Mai puține sunt excepțiile.
Sciziunile dintre clasele sociale sunt adânci cutume, înrădăcinate puternic în mentalul colectiv inclusiv al celor tineri. Caracatița — sistem pune stăpânire și pe acțiunile lor, îi include în meta-schematismul de control. Miza cea mare este puterea, nu banii. Ce credeți că mai dorea un individ care deținea
600.000 de euro cash în casă? Mai mulți bani? Este vorba despre putere.
Statul paralel — meta-statul care se anuleaza pe sine
Lucanii acuză existența statului paralel tocmai pentru a ne îndrepta ochii spre altceva. Ei au construit un meta-stat care funcționează paralel cu statul însuși, dar care-l divide și anulează pe acesta. Regulile statului real sunt regândite, reașezate în noi formule, iar masonii din această rețea, odată admiși în ea, pretind și beneficiază de un statut privilegat. Ei sunt cei-care-sunt-deasupra-statului. Normele sunt făcute pentru obediență, pentru a controla masele și a-i investi cu putere pe distinșii lucani. Ei sunt animale de pradă, capabile să schimbe eco-sistemul după propriile dorințe. Puterea nu este acompaniată de saturație, nu intră în registrul dorințelor normale. Lucanii tânjesc după putere, indiferent de statutul lor. Trec peste limite, peste trăiri, emoții, conștiințe sau cadavre. Mediul lor e unul distopic, în care a apus orice urmă de conștiință morală.
Pentru un lucan, viața unui sclav/ om normal este doar o cifră în exercitarea și expansiunea pârghiei de putere. Când apare o posibilă amenințare, are două alternative: negocierea pentru extinderea tentaculelor caracatiței sau excluderea din schemă. Sistemul de pile, amici și oameni din rețea îl ajută pe lucan să înghită alți posibili candidați. Același sistem îi oferă puterea de a-l exclude de tot de la orizont. Ungureanu a fost suficient de isteț și a revenit, târziu, dar a făcut-o de pe o altă poziție.
Acesta este eco-sistemul distopic în care ne trăim viețile, ne creștem copiii și ne analizăm orizontul de opțiuni. E vorba despre a fi în timp, despre a fi dat în urmă în timp, căci nu vorbim despre evoluție. Nu mai este, am părăsit acest tărâm. Tot ce mai putem spera, eventual, este o (r)evoluție, una care să însemne ștergerea cu buretele a lucanismului și a întregii rețele mafiote care a fost construită de-a lungul celor câțiva ani de somnolență din partea noastră. I-am lăsat să se dezvolte și i-am încurajat să-și construiască meta-statul după propriile reguli tocmai prin ignoranța arătată și prin voturile acordate. Tăcere, dar până când? O să ajungem să ne creștem copiii educându-i că trebuie, un imperativ categoric, să părăsească tărâmurile lucanilor, să nu se uite în urmă. Până când ne trăim distopia?
clanul
dacă nu era incă suficient de clar, nu e nimic nou sub soare sau nimic de necrezut: trăim vremurile neapuse ale hoardelor, iar castele indiene par mici copii. funcționăm după principiile dictate de un șef de trib, pentru care nu există alți oameni, ci doctrina de trib sau clan. adeseori, aceasta se confundă cu propriile idei, cu el însuși. doctrina este șeful însuși.
suicid de partid sau hara-kiri, cum zic francezii de la lepoint.fr. al treilea premier din partea partidului suprem, al clanului, nu a reprezentat decât dovada clară că asupra lor, celor/ celui din vârf, nu planează decât obsesia controlului și a puterii. ți-ai dat șah de două ori prin acele numiri și nu te-oi sfiit să o mai faci încă o dată. încă nu e mat, dar ești aproape. partidul suprem este clanul absolut, iar asta se vede și din remarcile oamenilor de rând: mulțimile vide (cele din Videle) vorbesc laudativ la adresa partidului cu p mare. el, partidul a făcut. ce nu știu este tocmai că un singur om este partidul însuși, după modelul statul sunt eu.
și s-a ales al treilea la rând, un premier inedit, neconflictual și supus politicii de clan. oamenii? ce spune partidul care m-a adus aici, asta contează. vocea stinsă din fundul dulapului, aceea care ne conduce țara asta, a anunțat mârșăvia. nu actul în sine, lăsat la rece fără alternative, ci forma sa: fără o dojană aplicată clanului, te-ai conformat lui. speranțele ne sunt deșarte, în van, căci și acesta e din/ de gașcă. așadar, suntem sau nu în afara clanului. chiar cei pe care i-am trimis acolo ca stindarde ale vocilor noastre, s-au stins și și-au frecat mâinile, sunt toți o apă ș-un pământ. ode aduse clanului.