Cu România la control. Underworld (r)evolution, o țară obsedată de putere
Episodul 1. Lucanismul și lucanii
Episodul 1. Lucanismul și lucanii
La asta se rezumă totul, putere. Lucanii sunt o specie foarte des întâlnită în România, de a cărei existență se știa de foarte mult timp. Arhivele nu au oficializat-o ca specie. E nebunie acum, ies la iveală metehne practicate, încurajate și știute de ani de zile. E rețeaua, caracatița care l-a protejat și
promovat subtil pe Mihai Lucan. Sunt nume grele pe listă, sunt instituții implicate și asta nu e totul: lucanii sunt peste tot, au împânzit întreg eco-sistemul.
Greu de tot. Cu așa ceva, cu o caracatiță devenită sistemul însuși, pare imposbil orice tip de demers. Emanuel Ungureanu a simțit pe pielea lui vreme de 14 ani, de atunci de când depus prima scrisoare la Cotroceni, de când a făcut primele apeluri către tânărul DIICOT. Se știa, Lucan era într-o rețea uriașă în care o mână spală pe alta.
Acești indivizi au pus stăpânire pe întreaga țară, conduc prin aleșii din cotloanele Parlamentului & Guvernului, conduc prin sferele de influență exercitate în instituțiile statului sau prin lobby-urile jenante făcute în privat. Vestea cea proastă este că nu avem speranțe prea mari nici de la tânăra generație, cea din care fac parte plus cea care vine din urmă. Am întâlnit manageri tineri cu probleme grave de moralitate, cu deontologii trunchiate, dispuși să schimbe regulile jocului după bunul plac, trecând peste tot ceea ce
intră în sfera morală și umană. Nu sunt puțini. Mai puține sunt excepțiile.
Sciziunile dintre clasele sociale sunt adânci cutume, înrădăcinate puternic în mentalul colectiv inclusiv al celor tineri. Caracatița — sistem pune stăpânire și pe acțiunile lor, îi include în meta-schematismul de control. Miza cea mare este puterea, nu banii. Ce credeți că mai dorea un individ care deținea
600.000 de euro cash în casă? Mai mulți bani? Este vorba despre putere.
Statul paralel — meta-statul care se anuleaza pe sine
Lucanii acuză existența statului paralel tocmai pentru a ne îndrepta ochii spre altceva. Ei au construit un meta-stat care funcționează paralel cu statul însuși, dar care-l divide și anulează pe acesta. Regulile statului real sunt regândite, reașezate în noi formule, iar masonii din această rețea, odată admiși în ea, pretind și beneficiază de un statut privilegat. Ei sunt cei-care-sunt-deasupra-statului. Normele sunt făcute pentru obediență, pentru a controla masele și a-i investi cu putere pe distinșii lucani. Ei sunt animale de pradă, capabile să schimbe eco-sistemul după propriile dorințe. Puterea nu este acompaniată de saturație, nu intră în registrul dorințelor normale. Lucanii tânjesc după putere, indiferent de statutul lor. Trec peste limite, peste trăiri, emoții, conștiințe sau cadavre. Mediul lor e unul distopic, în care a apus orice urmă de conștiință morală.
Pentru un lucan, viața unui sclav/ om normal este doar o cifră în exercitarea și expansiunea pârghiei de putere. Când apare o posibilă amenințare, are două alternative: negocierea pentru extinderea tentaculelor caracatiței sau excluderea din schemă. Sistemul de pile, amici și oameni din rețea îl ajută pe lucan să înghită alți posibili candidați. Același sistem îi oferă puterea de a-l exclude de tot de la orizont. Ungureanu a fost suficient de isteț și a revenit, târziu, dar a făcut-o de pe o altă poziție.
Acesta este eco-sistemul distopic în care ne trăim viețile, ne creștem copiii și ne analizăm orizontul de opțiuni. E vorba despre a fi în timp, despre a fi dat în urmă în timp, căci nu vorbim despre evoluție. Nu mai este, am părăsit acest tărâm. Tot ce mai putem spera, eventual, este o (r)evoluție, una care să însemne ștergerea cu buretele a lucanismului și a întregii rețele mafiote care a fost construită de-a lungul celor câțiva ani de somnolență din partea noastră. I-am lăsat să se dezvolte și i-am încurajat să-și construiască meta-statul după propriile reguli tocmai prin ignoranța arătată și prin voturile acordate. Tăcere, dar până când? O să ajungem să ne creștem copiii educându-i că trebuie, un imperativ categoric, să părăsească tărâmurile lucanilor, să nu se uite în urmă. Până când ne trăim distopia?