Educația, o piesă tristă cu aceleași acte
#frânturi 109. Câteva gânduri și dileme despre educația din România, acum că Ministerul Educației a fost proptit în gard și lăsat mai rău de cum era înainte.
David Daniel, fostul și actualul rector al UBB - cea mai mare universitate din țară, și-a dat demisia din fruntea Ministerului Educației după o perioadă în care nu a făcut nimic. Din contră, a scos pe ici-colo niște inepții. Nu e nimic nou sub soare, căci, aproape niciunul dintre vitejii conducători ai acestui minister nu a făcut ceva ok de-a lungul anilor. De ceva timp bun, chiar. Să vedem puțin situația, voi face o analogie tipică manualelor de pedagogie de pe vremea liceului meu, atunci când procesul educațional era rezumat simbolic așa: S - O, adică: subiectul și obiectul actului educațional.
Decidenții. Există o singură persoană de-a lungul existenței acestui minister care pare să fi înțeles ce are de făcut și ar trebui implementat, însă nu a avut cu cine juca: profesorul Mircea Miclea. În rest, nu avem nici măcar un exemplu de bune practici, de ministru care să fi reformat cu adevărat acest minister sau măcar să fi avut tendința de-a o face, cu tot ce presupune acest aspect - pornind de la o reformă a curriculei, ajungând la evaluări, statut dascăl sau alte asemenea detalii care au părut irelevante pe agenda oricărui individ/ individă care s-a plimbat la timona acestei echipe de eșalon trei. În continuare, avem discipline cu conținut irelevant, greoi, dascăli prost pregătiți sau complet dezamăgiți că mai pot fi relevanți la ceva, elevi dezinteresați total de școală și părinți care dau note propriilor copii. Încotro? În continuare, piedestalul lor este intact, imaculat, de neatins. Sunt în sfere înalte, intangibili și cu aere, rarefiate.
Actanții. Dascălul este subiectul acestei partide. Însuși procesul educațional trasat în manualele de pedagogie de prin anii 2000 simboliza dascălul prin S, adică subiectul actului de educare. Eh, așa e atunci când nu îți definești propriile idealuri și obiective educaționale, le împrumuți de la alții și apoi te plângi că nu sunt conforme cu realitățile tale. Maiorescu, forme fără fond, din nou și din nou. Revenind la dascăli. Ani la rând au dominat acest proces prin simplul fapt că ei erau subiecți, înzestrați cu o autoritate de nezdruncinat, supremă. Erau ajutați și de un nivel de pregătire mai bun (?), în conformitate cu vremurile respective, mai adaptat oarecum la ce anume se întâmpla atunci. În prezent, aceștia și-au pierdut complet busola, într-o încercare disperată de a rămâne ancorați vremurilor, pendulează constant între decidenți, societatea care îi blamează mereu și mereu, elevii cu care pare că nu reușesc să calibreze o comunicare, părinții care știu mai bine chestii legate de educație și cine mai știe ce alte chestiuțe psihotice. Vocile lor laolaltă sunt un ecou în vârf de munte, unde nu mai a nimeni, toți au coborât în vale, în tumultul societății. Există o suspendare, o agățare undeva, încă nu se știe unde. Să-i aducă cineva pe dascăli înapoi la catedre!
Obiectele. Elevii au avut parte de această plagă a denumirii statutului lor - obiecte ale educației, adică, un element static asupra căruia doar se intervine, el nu este capabil de mișcare, gândire, simțire. A existat un moment în care a părut că li se dă totul, inclusiv catedra actanților rămași sus la munte, iar acum pare că nu mai au nimic, nici măcar un rost. Cui să le mai pese de soarta lor? Intră, stau și ies cum pică, cum dă, cum apucă. E care pe care și care - cum. Într-o societate greoaie, mocirloasă, obiectivul le este trasat de niște părinți ahtiați după orice formă de rezultat, rezultate să fie. Dacă suntem deșteptul proștilor, atunci este perfect, suntem cei mai cei din încăpere. Banul să iasă. Uite, că am definit și un potențial obiectiv trasat de investitori.
Spectatorii. Părinții s-au reactivat masiv în ultimii ani, s-au transfigurat din elementul mega-pasiv al educației, în cel mai activ, în sponsorul ei. Spectatorii plătesc și finanțează acest spectacol, iar unii au devenit inclusiv acționari sau investitori ai lui. Așadar, vocile lor se aud peste tot, din cabinete până spre catedre. Elevii sunt mutați precum niște pioni de către ei, destinele le sunt scrise în funcție de discuțiile pe care părinții le au la job-urile lor. Nu mai există ar fi bine ca, ci trebuie să, iar ei sunt deținătorii unor adevăruri bine ascunse. Ei știu totul. Constant, aceștia le dezvăluie calea de urmat: obiectelor, actanților și urlă sus și tare inclusiv către decidenți, uitând că aceștia din urmă sunt imuni la sunete de orice fel. Părinții știu cel mai bine și cel mai mult. În esență, educația asta este despre…ei înșiși.
În acest dans sinistru pentru educația din România, școala a ajuns doar o formă pală de mini-comunitate în care nici măcar relații colegiale nu se mai pot construi. Totul este de formă, să fie. Dacă spectatorii își doresc altceva sau performare cu adevărat, se apelează la angajarea antrenorilor privați, adică sistemul de meditații. A fost de când lumea, nimic nou sub soare, doar că acum totul este psihotic. În mâinile cui stă cu adevărat puterea schimbării?
Ceea ce este clar este faptul că minoritatea care mai trage nădejde de la un proces educațional coerent este pe cont propriu. Fiecare face ce poate și încearcă să reziste după propriile posibilități.
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)