#frânturi 10. Cum am revenit să alerg un ultramaraton montan la CugiRace, o competiție grozavă. Ediție specială
#decitit povestea cursei de ultramaraton de la CugiRace, suișirule și coborâșurile existențiale ale unei fugi prin munți
E cu mare fast, căci am ajuns, prieteni, la ediția cu numărul zece a seriei #frânturi. Acum și de această dată, va fi despre trăiri, experiențe, regăsiri ale straturilor profunde ale eului, despre sine și altul, despre hiatusul minte - corp și ce poți face cu fiecare în parte, despre cum te părăsește corpul, despre cum te limitează mintea, despre multe altele de genul. Să nu lungesc treaba, e fix despre asta: ultramaraton.
CugiRace, revenirea care m-a făcut să sufăr
Un ultramaraton montan e tipul de competiție existențială: te revolți și împaci cu tine de atâtea ori, încât ajungi într-o falsă stare de renunțare pe care multă lume ar numi-o zen. După atâția kilometri, atâtea vârfuri, ploaie, ceață, vânt, bătături, dureri, pietre sau sete de bere, ajungi la conceptul metafizic nu-mi pasă, mergând încăpățânat până la capăt. Singurul tău gând e de…ducă, să tot continui în pofida tuturor semnelor evidente de renunțare pe care normalitatea ți le tot arată.
CugiRace este o competiție organizată de Raw Nature Experience, o asociație pentru protecția mediului înconjurător. Unul dintre scopurile asociației este de a promova turismul din jurul orașului Cugir, o zonă extrem de pitorească și cu un potențial turistic enorm. Vă pot confirma de la fața locurilor văzute, merită să vă aventurați puțin pe aici, nu veți fi dezamăgiți sub nicio formă.
Am avut de ceva vreme în minte participarea la această cursă. M-am înscris într-un final, bifând astfel o revenire în circuit după o absență destul de mare. Am ales proba de ultramaraton, pentru că…viața e prea scurtă pentru a nu experimenta căderi în locuri întunecate și urcări înspre cele luminoase. Evident, un om care doar iubește alergarea și muntele nu e pregătit vreodată pe deplin pentru un ultra. E nevoie de mult mai mult, dar cum nu există suficient timp într-o zi pentru a le îndesa pe toate, ajungi la durere sau trageri în chip fermecătoare într-o starea de semi-zombi gânditor. Ce contează, totuși, e dorința neînțeleasă de a merge până la capăt: Îl fac, nu am venit să renunț!
Proba a avut aproape 70 km, cu puțin peste 2400 km. Nici mult, nici puțin. Pe acolo. Am luat startul la ora 7.00 din Poiana cu Goruni, un loc fantastic. A plouat mocănește cam până la ora 14-15, a plouat toată ziua înaintea cursei. Așadar, noroiul a fost asigurat, ceața de nepătruns a fost bonus. Am luat în piept primii 10 km, ducând un ritm susținut. Eram crai, vântu-n plete și nădejdea de un final fără baiuri era la purtător.
Primul check-point mi-a indicat că am șanse ca ziua să fie una complet reușită: pită cu unsoare, ceapă și slănină? Ireal! Cum să faci așa ceva? Era atât de sfidător, încât îți venea să rămâi de tot în punct, alături de oamenii ăia faini care nu mai conteneau care cu ce să te ajute. Dar, no, mintea mi-a dat un imbold că ar fi cazul să o tot iau din loc, că drumețului îi șade bine cu drumul. A fost bine, că și următoarele puncte de hidratare au fost la fel: pită cu unsoare, cârnați demențiali de casă, brânză, măsline, di tăte. Tu trebuia doar să alergi, mă rog, dacă-ți mai venea cheful după așa mâncare.
Pe la kilometru 24, încă într-o deplinătate a unor facultăți, nu știu exact care, îmi amintesc de faptul că eram, în mare mulțumit: timp decent, coafura rezista, potecile-mi păreau alei de parc, spiritul era și el bine, atmosferă de petrecere, zâmbet larg pâna la urechi. Ce să mai, zmeu. Apoi, nu după mult timp, a început o durere timidă în partea stângă. Un firișor din mintea ce-o mai aveam îmi indica o poziționare în zona rinichiului. Am redus simțitor ritmul și au început să mă ajungă și depășească mai mulți alergători. Nu am reușit să mă țin de ei, așa că am transformat totul într-o partitură solo, cu cântat și fluierat aievea pe păduri vreme de 6-8 km. Îi mai ajungeam în puncte, când ei deja plecau, iar eu urma să mă hidratez, dar eram împăcat cu mine.
Durerile s-au intensificat, iar panoul întreg s-a completat cu câteva dureri musculare intens de minunate la ambele picioare. Atunci a intervenit conștiința: știam amândoi că ai pregătire constantă, alergi, nu contrazic, dar nu ai prea făcut diferență multă în ultima perioadă, iar ultimele două săptămâni starea ta fizică a fost una egală cu extenuarea (se întâmplaseră destule evenimente în viața mea, unele nu chiar plăcute, care au presupus un consum de energie foarte mare). Cât crezi că o poți duce așa?
Nu știu ce să fi fost, dar, în acel cumul de dureri și stări hilare acumulate, a intervenit o voce care i-a răspuns conștiinței: o ducem până la capăt! E fix alegerea ta dacă ești sau nu cu noi!
Mi-am sunat video fetele într-un moment în care am prins semnal. Nu știu cât să fi fost, estimez că trecusem de kilometrul 42. M-au ajuns doi alergători și mi-am spus că aș putea ține ritmul lor. Erau din Timișoara, le mulțumesc pentru încurajările constante, căci sesizaseră că întâmpinam probleme. Pe coborâri, se îndepărtau de mine, însă îi ajungeam pe urcări. Am alergat cu ei până la final.
Am învățat să alerg cu durerile, mă mai lăsau, mai reveneau, dar simțeam că e un lucru pe care îl pot face. Nu am fost în niciun moment în vreun pericol, chiar dacă am forțat. Conștiința se calmase și ea, știa că oricum voi ajunge la final, indiferent dacă e sau nu cu mine. A înțeles că e o chestiune de timp, că e un lucru care e de făcut.
La km 50, am întâlnit un amic în check-point. O hidratare și o mică încurajare, chiar dacă a văzut și el că nu eram în cea mai bună formă. Așa bine a prins, încât am reușit să recuperez timpul și să ajung din urmă trei alergători. Coborârile îmi dădeau bătăi de cap și pierdeam ritm, dar mă consolam rapid.
O potecă șerpuind prin pădure și orașul Cugir în stângea mea. Erau niște mirosuri îmbietoare de natură care te împingeau de la spate. Haide, încă puțin!
km 58. Prăjitură cu mere și biscuiți cu semințe. Totul, într-o atmosferă relaxantă de șezătoare de nu te dădeai dus. Hidratat pentru ultimul efort, 11 și se duc. Urcările îmi păreau banale deja, nu mai contau la nimic și pentru nimic. Încă se mai simțea ceva pe coborâri, dar, eram deja trecut de ceva vreme linia de sosire. Goruni, poteci, câini care încercau să te atingă cu un lătrat, oameni și oameni de la țară care te salutau și îți mai și arătau pe unde să o iei, chiar dacă traseul era marcat, nămol, dealuri, o stână mică și un gorun într-o culme. Apoi, drumul lin spre izbăvire se încheia cu un urcuș ușor către linia de sosire, totul într-o atmosferă grozavă, în aplauzele și încurajările celor de pe margine. Acum, urmează o vizită la medic, desigur, să schimbăm uleiul.
Am izbăvit! Acesta a fost ultramaratonul de la CugiRace, o competiție la care voi mai reveni cu siguranță. Felicitări tuturor participanților și organizatorilor care au făcut o treabă minunată, la superlativ. Mulțumiri tuturor celor care cu care am schimbat o vorbă pe traseu. Timp realizat: 11:22:44, locul 35 din cei 43.
