#frânturi 21. Nu (mă) simt sau apologia stării de bine, despre săptămâna fără alergare și nemișcatul amorf
#devăzut și #decitit despre starea de boală și simțirea ei, despre ce anume înseamnă pauza de la alergare și prima poezie din volumul Fracturi
Boala, starea bolnăvicioasă prin care ratezi acte, este în sine o ratare permanentă a ceva ce trece pe lângă tine fix în acel moment. Deși, conectat la alte sfere ale existenței, de multe ori prin transa cauzată de medicamentația aplicată, viroza - în cazul de față, al meu - e un virus care afectează starea de bine. Așadar, sunt în starea de bine, mă simt bine, alerg constant cam câte două ture pe zi, fac dușuri semi-reci spre reci, mă expun la frig pentru căliri existențiale, mănânc relativ ok și, totuși, mă prinde din urmă ceva de neînțeles sau nespus. Ceea ce nu înțeleg încă ar putea fi ceea ce-mi spunea un prieten: sistemul tău are un bug.
Așadar, funcționalitatea mașinii - corp este afectată de virusul - viroză care amputează simțirea. Simt că se (pe)trece ceva și totul se accelerează într-un asemenea ritm încât ajung să nu (mă) mai simt. Revolta inițială se transformă în acceptare și, ulterior, dorință de a se împlini trecerea dincolo de această simțire. Între timp, sunt o groază de lucruri care-mi scapă, deși mintea încearcă să rămână vivace.
Această stare de ratare este o fractură în logica unei cotidianități pe care mintea o asimilase drept bine, stare de bine. Nu mă simt bine, adică am ieșit din starea de bine și eu nu mă simt pe mine cum o fac de obicei, mă simt altfel, ciudat, ieșit din corp. Binele e acum normalul, iar ieșirea din el e starea în care nu mă mai simt așa sau nu mă mai simt deloc. Virusul mă afectează în maniera în care ajung să îmi suprim subiectivitatea, eu devenind obiect, un obiect al bolii: eu nu mă simt devine eu nu simt. Ce anume? Păi, capul, căci durerea afectează profund această parte a corpului într-o viroză, nu simt picioarele din cauza durerilor musculare, căci simt, mai curând, durerea decât membrul mișcându-se.
Aș vrea să pot face lucrurile normal, dar nu îmi stăpânesc propriul corp. Acesta este sclavul virusului, care-mi limitează din acțiuni și opțiuni. Mintea înceată sau încețoșată încă știe că nu se află în controlul lucrurilor, că virusul s-a răspândit prin tot corpul alterând din comunicarea minte - trup. Funcționez într-un registru lent, funcțiile corpului se atrofiază, iar mintea însăși pare să fi acceptat neputința. Nu simt nimic, mi-e indiferent aproape orice. Sunt aproape de străfundurile ființei, intangibile în aproape orice altă situație normală. Aceste abisuri îmi aduc în față mai multe neputințe decât posibilități, limitele minții mele sunt limitele corpului meu sau limitele corpului meu sunt limitele minții mele. Discutabil, deși a haotic totul. Voi ce spuneți?
Virusul ca mașină auto-reproducătoare
Un sistem corp - minte este funcționabil, fără erori, atât timp cât este invizibil, adică toate procesele rulate nu “fac zgomot”, sunt neafectate. În momentul în care există disfuncționalități, apar zgomotul și erorile, dezacorduri care produc mișcări vizibile. Virușii sunt mașini auto-reproducătoare și auto-replicante. Infectarea se produce prin fiecare copie nouă concepută de virus, iar evoluția sa, după faza scrierii, este similară mașinilor - autopoietice - termen folosit de Francisco Varela și Humberto Maturana în : Autopoiesis and Cognition: the Realization of the Living (prima ediție – 1973, a doua 1980) pentru definirea unui sistem închis capabil să se producă pe sine.
Virusul scris în corpul meu este deja un act de devenire, unul care este capabil să se rescrie autonom, să se replice și să-și împrăștie copiile în sistemul corp - minte. În acest mod, virusul este o mașină-autopietică. Codul se transmite, se scrie și se creează organismul – virus, capabil de autonomie și replicare. Reproducerea unității unui sistem autopoietic este o problemă cu trei elemente: replicarea, copierea și auto-reproducerea. Cea mai apropiată de mecanismul virusului este replicarea, adică generarea de unități distincte de sine, însă identice între ele.
În altă ordine de idei, am fost virusat, dincolo de sistemele mele de protecție. Un medic mi-a confirmat că sunt încă în grafic, nu e nicio anomalie de dezbătut, în contextul circulației atâtor viruși pe piață. De fiecare dată, cam o dată pe an în ultima perioadă, excepție anul 2020 - când măsurile acelea tâmpite de distanțare socială ne-au și protejat de viroze și de transmiterea unor viruși - revenirea post-viroză este o renaștere a minții și corpului. Privesc totul precum un reset existențial, o primăvară când o iau de la un anumit nivel. Așa este și acum. Sunt curios, la voi cum este?
O săptămână fără alergat
Alergarea a devenit un așa mod de viață la mine, încât pauza de o săptămână cauzată de o viroză a resetat busola. Nu mi-e greu să revin la cutume, îmi vine pur și simplu foarte greu de înțeles cum de am renunțat fie și pentru un timp așa de scurt și fie și motivat. Între timp, a fost ceva cafea și citit.
Exclusiv, că doar aici o puteți găsi, normal. Dacă tot a fost o săptămână de cugetare profundă pe fond de boală, am decis să public aici prima poezie din viitorul meu volum de poezii, Fracturi. Avansez încetuț, dar sigur, cu revizuirea sa, nu am editură și nici nu-mi caut. Voi vedea când îl voi finaliza, așa, ad-hoc.
nemișcat amorf
mă îndrept spre universuri și mă-ntreb de forme pale,
cum e versul, cum e gândul? forme ce se sting agale.
ziceri adunate toate într-un vers de necuprins
mi-au șoptit o simulare cu un glas ușor și stins.
gândurile ce se leagă fără glas, fără suflare,
au să curgă toate-n mintea necuprinsă-n cugetare.
lumi de ziceri și de fapte au să iasă la iveală,
s-or așterne-n fața mea, fantomatică și pală.
vreau să prind idei în vers, vreau să cad într-o crezare,
dar mi se oprește totul când m-afund în neființare.
nemișcatul mișcător care leagă-un gând de altul
duce curgerile-n valea cea albastră ca smaraldul.
gândul e golit subit, rândurile cad amorfe
peste copii de idei, peste fals cântat de strofe.
nu mai pot schița nimic, totul a apus zadarnic
fără suflu, fără gând, totul e amorf, fatidic.
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)