#frânturi 39 Cum te bate o mașină la șah, cum se (re)construiește un subiect virtual și cum vei ajunge să faci ce zice un AI
#decitit despre ce înseamă un subiect virtual și relația lui cu altele de-o seamă, despre cum AI-ul ne pândește, despre grevă, mașini vechi și analfabeții funcționali
Mașini, prea multe mașini. Problema este că unele au devenit suficient de deștepte încât să ia decizii…sau nu? Chestiunea aceasta a trezirii la viață a mașinilor nu e nouă deloc, a fost pusă pe hârtie acum mult timp de niște tipi deștepți și a fost reluată ciclic în cinematografie. Ca de altfel, și multe altele. Să zicem de COVID și modul în care un fizician americano-italian pe nume Alessandro Vespignani dezvăluise încă din 2001 modul în răspândesc virusurile în rețele complexe. Am citit informația într-un interviu publicat de Libertatea cu Albert László Barabási, un tip suficient de interesant încât să apară destul de puțin prin media, mai ales în cea de la noi. M-a mirat, sincer, interviul. Vă recomand cu această ocazie cartea sa: Linked. Noua știință a rețelelor.
Așadar, mașinile au învățat să se perfecționeze prin învățare, primul prag sau element al triadei despre care ne vorbește Norbert Wiener în: Dumnezeu și Golemul. Kasparov a fost învins de o mașină în 1992, una care era capabilă să anticipeze destul de multe mutări în avans, vreo câteva milioane. Nu e doar atât, e mult mai mult, ne spune Wiener. Mașinile au învățat să producă replici după chipul și asemănarea lor și, mai apoi, au intrat într-un altfel de relaționare cu omul, la un alt nivel. Wiener poate fi recunoscut drept un precursor al AI-ului, dar el trăgea un semnal de alarmă pe care l-au preluat post și, mai ales, trans-umaniștii: dacă mașinile se vor trezi la viață - conștiință, oare, ce vor gândi despre noi?
Acest pas numit de unii singularitate tehnologică este problematic întrucât mașinile gânditoare pot analiza schema după cum urmează: taskul meu este să asigur un Pământ echilibrat, curat și benefic susținerii vieții. Stați, dar avem o problemă majoră: care este singura vietate de pe această planetă care, vorba agentului Smith din Matrix, dezechilibrează și, deseori, parazitează Terra? Păi, omul. Ok, atunci, ar trebui apăsat un buton. Ray Kurzweil a cam estimat prin anul 2050 momentul în care puterea de calcul a unui computer va depăși putera minții umane și se va trezi la conștiință. Adică, cum? Da, va gândi singur - singurel și va lua decizii.
Ei bine, ChatGPT nu o face…încă, dar, de exemplu, AI-ul de MIcrosoft o cam luase pe ulei mustrându-i pe utilizatorii aplicației. Suntem, totuși, atât de conectați…
Construcția sinelui în spațiul virtual și noua comunicare de sine
Gradual, am devenit atât de legați de interacțiunile virtuale încât toată această treabă s-a transformat într-o necesitate. După cum observă Sherry Turkle, nu putem obține mai mult unii de la ceilalți decât într-un mod în care noi deținem un control, doar atunci când noi ne putem ascunde unii de alții fiind în același timp în contact. În acest mod, ne menținem unii pe alții la o distanță perfect măsurată/ controlată și nu rămânem singuri. Acest tip de relație reflectă, spune aceeași autoare, dorința de a evita solicitările suplimentare de la semeni și riscurile unei prietenii reale/ adevărate precum ar fi insecuritatea, vulnerabilitate sau orice altă formă de disconfort. Aș adăuga acum: posibilitatea transmiterii unui virus. Vă sună cunoscut?
Alegerea cantității în detrimentul calității ne-a asigurat constant siguranța că nu suntem singuri chiar și atunci când ar părea că suntem, că cineva este acolo, undeva, pentru a intra în contact cu noi. Riscul scos la iveală în acest context de către Turkle, autoarea volumelor – The Second Self și Life on the Screen, printre altele – este tocmai absența solitudinii, a acelui răgaz creativ în care ne regăsim forțele interioare și nu rămânem doar cu vidul online incomensurabil. În același timp, construcția sinelui virtual se face în contextul co-existenței cu celelalte avataruri care vin să contureze spațiul de confirmare, ele nu există pentru nimic altceva (pentru detalii, recomand dezbaterea lui Pat Cadigan – “What Happened to Our Future?” de la conferința Virtual Futures 2.0, 2011). Despre obiectivizarea altora – objectification of others – a detaliat Jelena Guga în articolul – Self 2.0 – Lost in Bio-Technological Enviroments, publicat în Revista Irregular F, Digital Culture – Software Theory – Net-Art, Vol. 3, No. 8, 2011, număr pe care l-am coordonat.
Adăugarea compulsivă a noilor contacte, spune Jelena Guga, pentru satisfacerea atenției propriei persoane nu face altceva decât să demareze procesul de obiectivizare a celorlalți. Așadar, ceilalți există doar pentru ca sinele reconstruit să nu fie nevoit să fie singur vreodată. Interconectarea salvează subiectul virtual de căderea în solipsism. Subiectul virtual va căuta interacțiunea cu celelalte avataruri. Este vorba mai mult decât de stăpânirea propriei fețe cu care vei circula în cyberspațiu, este vorba despre locuirea propriu-zisă a acestui spațiu lipsit de fizicalitate, de spațialitate. În acest spațiu, reconstituiți virtual, părem să fim mai liberi.
În absența unor determinări reale, subiectul virtual devine mai reprezentativ decât subiectul real. Transformarea prietenilor în cyberprieteni și complicarea relației face-à-face din realitate suprimă grija față de relație, responsabilitatea față de interlocutor. Așadar, totul este mai simplu, dar și mai anxios. Nu este vorba acum despre o anxietate a conectării, ci a deconectării, a ieșirii din rețea și a ce anume pierde în spațiul offline utilizatorul. Puteți citi mai multe și multe altele în cartea mea publicată în 2014 la Editura Tritonic, aveți link mai sus.
Cyberspațiul devine un element viral în contextul ofertei sale: subiectul se (re)constituie într-un spațiu lipsit de spațiu, se poate afișa simultan prin mai multe ferestre în medii variate, conducând la un soi de cyber-sociabilitate, relaționează liber, iluzoriu și trăiește iluzia unei experiențe autentice.
Sociabilitatea virtuală este o nouă tipologie a relațiilor umane și a comunicării virtuale, însă ea poate fi privită în mod riscant, drept o abandonare în izolare. Pe acest fond, mediul pandemic generat de COVID-19 devine hibridul perfect: oferă abandonarea socială reală având ca singură scăpare de inter-relaționare în mediul online. Așadar, starea de izolare reprezintă acum simbolic închisul deschis, momentul în care virtualizarea subiectului devine singura formă de existență reală a subiectului. Spațiul virtual se transformă într-un tool prin care se ajustează șederea inițială a subiectului: în starea de închis – izolare. Prin el, subiectul accede la o altă stare – reconstituirea sa avataric – virtualizată. Rămâne dilema pe care am ridicat-o într-un alt articol anterior:
Patogenitatea formulei survine din vulnerabilitatea acestei rețele deschise, care, în același timp, oferă singura formă de interacțiune a subiectului izolat. Pe urmele lui Albert–László Barabási, vulnerabilitatea este creată prin interconectivitate, o formulă aplicabilă rețelelor fără scală de tipul Internetului sau modelului rețelelor sociale. În același timp, cercetătorul maghiar născut la Cârța, județul Harghita – România, precizează în Linked că natura caută robustețea tocmai prin interconectivitate. Aici aflăm în ce constă tocmai această robustețe a pandemiei de coronavirus.
Dincolo de vulnerabilitatea unei astfel de rețele, de faptul că ea reprezintă singura modalitate a individului de a rupe starea de izolare, ne luptăm cu o adevărată infodemie (promit să vă scriu una-alta despre subiectul acesta) care potențează și mai mult teroarea și paranoia contagiunii. Distanțarea socială ne depărtează de subiecții reali, dar ne apropie de cei virtuali. Aceasta devine principala formă de relaționare în care suntem constrânși să acceptăm dialogul cu alți subiecți virtuali. Este o asumare a faptului că interfațarea prin monitoare a transformat dialogul interuman și a devenit mai relevantă decât relația de tip față în față. Ne asumăm și falsitatea noului subiect, totul de dragul relaționării prin conectare, a evitării căderii în solipsimul izolării. Dar, desigur, nu este singurul risc.
Această idee a reconstrucției sociale ca reinventare vizează, pe de o parte, construirea unei noi tipologii de rețele sociale, iar pe de altă parte, induce starea de izolare. Pare a fi un fel anume de paradox similar celui afirmat de Manuel Castells. Afirmația lui Castells este paradoxală întrucât admite existența unei noi tipologii sociale în interiorul unei stări de izolare, cu centrarea atenției individului pe subiectul său virtual. Astfel, internetul ar induce starea de izolare cu ruperea comunicării sociale și a vieții de familie, ca „indivizi fără chip care practică o sociabilitate aleatorie, simultan cu abandonarea interacțiunii face-à-face în setările reale” (Castells, 2001). Castells asumă acordarea unei atenții sporite schimburilor sociale bazate pe identățile false și jocul de roluri. Centrul de greutate este ispita oferită oamenilor prin trăirea propriilor fantezii online, scăparea de lumea reală într-o lume dominată de lumea virtuală. Dar, cum am arătat deja, starea de izolare nu înseamnă în mod curent intrarea în solipsism.
Interacțiunea face-à-face nu este abandonată, ci înlocuită printr-un schematism mai complex: utilizatorul poziționat în fața ecranului începe (re)constituirea subiectului virtual, care se va situa ulterior într-o relație cu celelalte avataruri din cyberspațiu, în ceea ce eu am denumit prin face-à-ecran-à-ecran-à-face. Utilizatorul oferă un model de interactivitate, prin abilitatea sa de a manipula și a-și afecta, prin aceasta, experiența media, și a comunica cu alții prin această media.
În altă ordine de idei, că lung o fost drumul până aici, cursul de croată merge relativ bine, iar alergarea funcționează cu niște dureri de genunchi. Încă am niște sechele după ultra-ul din Apuseni. În rest, zile cu samsarism pe pâine la testat niște mașini pentru un downgrade tâmpit, semi-analfabetism din plin la unii cu funcții și trese, e plină România de ei, și un back to school așa, cum s-ar zice, deodată.
Cum să schimbi o mașină nouă pe una mai veche. Nu fă asta!
Atunci când te mănâncă undeva, te scarpini. Așadar, am luat la testat niște mașini de prin 2011-2012 având în minte să schimb ce am acum cu ceva mai vechi pentru că, nu-i așa, nu o prea folosesc oricum. Ce aș putea face cu asta, pot face și cu una mai veche. Prieteni, s-a ajuns poporul ăsta…La 8.000 euro, găsești afirmații de genul: păi, ce vrei de la ea, nu vezi cât costă? Așadar, peste noapte, mi-am dat seama că suntem un popor de boieri. După toate cele văzute și testate, am zis eu frumos să șed calm, e vreme pentru toate.
După grevă, la festivități
Ne-a anunțat școala că revenim la ea, cu drag și voie bună pentru ….nu știm exact cât. Cel mai probabil, pentru urările de final și festivitățile de încheiere, deși ar fi prea penibil să se facă așa ceva. Despre fenomen, au zis alții de toate. Doar atât: fiecare clasă socială știe care-i sunt limitele și posibilitățile. Mă tem doar că am anticipat bine într-un comentariu pe facebook: mișcarea asta nu va fi niciun reset, ar fi fost așa bine să fie, mi-aș fi dorit să fie. Vedem…
Cum încă mai găsești analfabeți funcțional?
Simplu: îi pui să citească ce au scris și să spună care-i treaba cu ce-i acolo! Gata, i-ai pierdut. Unde îi găsești? Peste tot, e plin de ei…Cum scapi de ei? tot simplu: îi ignori.
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)