#frânturi 56. La cafea cu sine, pervertiri, 40, orașul c-o moară, Bel grad, contra timp
#decitit niște dileme și gânduri (sur)prinse într-o cafenea, cu ochii ațintiți spre strada aglomerată din centru, mașini și oameni, nu e timp
Pervertiri
Scriu dintr-o cafenea din centru și îmi aduc aminte a doua oară săptămâna asta de vremurile când activam în presa locală. Prima dată a fost la o discuție amicalo - de business pe care am avut-o acum câteva zile. Pe atunci, erau vremuri când scrisul nu era doar o experiență metafizică sau care să te facă să nu îți uiți părți din origini. Scriam. La fel cum scrisul cărții fusese ceva similar purificării sufletului, după pervertirile zilnice. Cotidianități?
La fel cum era cândva revista Irregular F pe care o concepusem într-un apartament închiriat prin Mănăștur. Pornisem cu aplomb, idealistic, sefistic și a ajuns academic. Acum, au rămas doar crâmpeie de purificare a sufletului, de iluminare zilnică. În rest, întuneric și pervertire. Dacă aș avea timp să pot face mai mult pentru el, să-l ridic din starea asta. E prea puțin timp să mai pot face ceva. E aceeași dilemă pe care o am când privesc orizontul încețoșat, dimineața, nu la fel de movuliu ca în imaginea de mai jos. Sunt pe Cetățuie și mă mir, mă gândesc, mă întreb. O iau la vale spre cotidian, spre neguri, lăsând în urmă himera piscului. Îl mai văd, dar, nu-l mai simt. Trag aer în piept și o iau de la capăt.
E ceva în aer, în orașul c-o moară!
Cafeaua asta espresso dublu e acră. E tare, nu destul, dar acră. E plin pe aici pe lângă mine și nu pot să nu mă întreb dacă oamenii ăștia au timp. Poate doar le e frig și s-au adăpostit.
Un timp rece, căci gradele coboară spre zero. E vremea mea, pantaloni scurți la minusuri care te smucesc zilnic din decăderea ființei. De fiecare dată când facem ceva ce nu ne aparține nouă, ne îndepărtăm de noi înșine. Nu vă îndepărtați de voi înșivă.
Luminițe
Belgrad. Auzisem că orașul e lipsit de culoare la început de iarnă și că sârbii nu pun preț pe luminițele care împodobesc multe dintre orașele românești. Noi așa am fost obișnuiți, cu luminițe. Când cobori în întuneric, scoți o lanternă și eviți orbecăirea. Oi vedea cum e, dacă îmi confirmă și gazdele primirea, căci sârbii par mai molcomi precum noi la confirmări. O să testez și cam ce poți face în aproape două zile în Belgrad, la început de iarnă. O să văd cum ajung, căci aproape am uitat că am mașină. A abandonată prin parcare, sper să mai pornească. În Cluj, asta se numește aroganță sau purificare. Nici de bicicletă nu mai știu mare lucru, doar că m-a întrebat un cumpărător posibil dacă mai este încă de vânzare. O fi. O pusesem cândva și am uitat anunțul. Tot aici, drumurile astea se termină undeva în neant, într-un stâlp sau în mijlocul unui alt drum. E o pornire fără capăt, care nu se leagă, o fractură. Te plimbi în fracturi.
Azi, printre pervertiri, am avut și niște licăriri. În general, pervertirile astea te scufundă și este nevoie să tragi din greu pentru a reveni la plutire. Aș vrea să alerg mai mult. E tot despre timp, e tot timpul o vorbă de timp. Aș vrea să-l am pentru mine, pentru fete, pentru noi. O clipă de timp. Se spune că treci un prag când te duci dincolo de 40. N-am văzut linia, dar, am trecut-o. Nu-i văd nici sensul, nici capătul. E doar trecere și o curgere nesfârșită. Vedem mâine cum vor trece lucrurile. Între timp, am terminat cafeaua asta, închid laptopul și merg după Amelia la actorie. Pace!
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)