#frânturi 69. Arta de a alerga prin cimitire, selfitic, #out
#decitit și #devăzut despre diferitele ipostaze artistice ale cotidianității
Înțelegem prea puțin arta pentru că pornim cu stângul relația cu ea, din copilărie. Încă din clasele primare, orele de desen sunt înlocuite adesea de matematică pentru că, nu-i așa, la ce anume ne-ar folosi să știm să ținem cum trebuie pensula și să trasăm niște linii. Festivalul continuă în ciclul gimnazial, acolo unde importanța artelor este atât de limitată, încât elevii nu au nici cea mai vagă idee despre un curent artistic anume sau despre arii muzicale celebre. De ce? Păi, pentru că sunt materii/ domenii irelevante, neimportante. Toată lumea le promovează în acest mod, inclusiv profesorii. Așadar, de ce am înțelege arta?
Un tablou atârnat pe perete, o poză care imortalizează o clipă, un vers, intepretări, zgomote de fond. Un zumzet asurzitor al vocilor diletante care se schimonosesc să recite din fundul gândirii acoperă esența. E mai bună tăcerea celor care nu mai cuvântă.
Așa că pornesc să evit poluarea, zumzetele și zgomotele de fond. Alerg prin cimitire, la propriu și la figurat, trecând în drumul meu spre birou prin cimitirul Mănăștur și cimitirul Central. Între ele, se află parcul din cartierul Zorilor, o deschizătură în gard îl leagă de locul celor care nu (mai) cuvântă. E frumoasă liniștea, e artă pură.
Arde Făgetul, de la prostie!
Între timp, a ars o parte din pădurea Făget. Am fost astăzi să o văd. E imaginea tristă a superficialității umane. Aș pune pariu că totul s-a datorat unui grătar de ambianță, unul similar deselor pe care le întâlnesc în turele mele. Le atrag atenția multora, dar, e ca în cazul artei, cine înțelege?
Răgazul de a fi cu însuți și a fi cu alții
O poveste din Vest ne spune despre prețuirea timpului liber. Am răsfoit-o la cineva mutat în Olanda și care nu găsea magazine deschise după o anumită oră, cum era obișnuit în România. E o artă să reușești să îmbini totul într-un mod echilibrat. La fel cum e treaba cu activitățile pe care le au copiii tăi și tu nu prea mai poți lua parte la ele sau nu îi mai poți duce din diferite motive care țin de aspectul profesional: că faci mai mult pe drum, că nu mai lucrezi remote, că ai mai mult de lucru, că timpul, că oboseala, chestii de genul. Pur și simplu, nu o mai poți face, de ceva vreme, iar asta îți dă de…gândit. E artă și asta, prieteni, să reușești să îți duci copilul la o activitate care îi face plăcere în contextul în care ai ceva provocări în față. Cine înțelege treaba asta?
Performance - alergare colectivă pentru aceeași identitate
Cine înțelege și competițiile astea. A fost Maratonul Internațional Cluj-Napoca. Alerg Clujul în mai toate condițiile sale, nu mai vreau încă una contra-cost, fie și într-o atmosferă atât de faină. Totuși, nu pot să nu remarc totalitatea tricourilor de același fel, nu cele obișnuite puse în kit-ul de participare, ci cele care exprimă identitatea unui grup anume, al unei companii sau asociații. E plină rețeaua de poze de genul. Artistică performare, identități colective de tipul Luther Blisset, doar că ei, participanții, nu și-au achiziționat un același kit/ bilet pentru toți.
Tot din aceeași gamă, cumva, dar la capitolul amuzament, intră acele inițiative de brand/ companii/ stuff care au cuvinte precum maraton în componență. Dacă mai aduci și o figură cunoscută să prezinte cum e treaba cu anduranța și, mai apoi, să ți-o plaseze contextual în câmpul muncii, te-ai scos. Hilar. Ce te faci în situația în care ai deja oameni antrenați pentru maratoane?
Și văcuțele iubesc ciclismul
La propriu, iar, dacă nu credeți, vedeți captura foto surprinsă la tv de Lucas' cycling blog. Apropo, mi-e dor de o tură de pedalat fie și de 50 km, dar, încă nu sunt pregătit psihic. E nevoie de artă și aici.
Virtualități…posibil virale
Au mai apărut alte studii care atacă subiectul virtualității: Existența digitală. Studii de filosofie a virtualității. Într-un final, au ajuns la modă și printre cei (pre)ocupați de/ cu filosofia. Îi aștept acum pe cei care vor descoperi viralitatea și alte asemenea dileme. E bine și mai târziu, importante sunt like-urile celor care cândva desconsiderau sau luau ca facil subiectul. E artă și asta.
#out - cum se termină ediția revizuită a Selfie-ului
Tragi scaunul, te așezi în fața ecranului în care ți se întrezărește morbid umbra. Pui degetul pe start și te pornești în peripluul de tine, cel real și mai adevărat decât cel care privește. Ochii nu mai văd. Durerea de mușchi e atrofiată de extazul conectării. Ai pornit în lumea ta, iar fața ți se schimbă. Trăiești cu iluzia acestui bine. Râzi pe înfundate de nivelul la care a rămas eu-ul din realitate, e prins în limitarea asta poluată de prea mult static.
Îți cade halatul de pe umeri. Nu-ți recunoști corpul, mintea s-a dedublat. Prizezi constant și nimic nu mai poate fi oprit. Ai dat drumul unei bestii care te-a măcinat interior. La dracu, sunt atât de multe date, iar circuitele acelea închise îți joacă feste. Te-ai fi gândit că ești într-un real deschis, că buzele vor simți umezeala stropilor de ploaie virtuală. Cade totul împreună cu tine. E cădere liberă. Mâna se duce incontrolabil spre paharul de vin, iar țigara te frige. Ți-a intrat în ochi vălul de fum, iar lacrimile ți se scurg lin pe față. Nu mai recunoști nimic, ești doar în căutare de conectare.
Ți-am spus să renunți la căutarea de tine. Eram prinși amândoi în aceeași barcă și îmi tot spuneai neîntrerupt asta: vreau să mă regăsesc. Încearcă să uiți, asta face bine conștiinței. În van te-ai dus să-ți (re)contruiești fața, ai sperat aiurea într-o lume perfectă. Ceea ce nu ai gândit, deși te-am avertizat, e că ai dat peste un adevărat miraj. E oglindă, ți-ai spus, e reconstrucție de tine. Te-ai lovit frapant de depășirea unor teritorii. De fapt, te-ai deteritorializat, te-ai transpus în imaterial sfâșiindu-ți propria-ți față. E deconstrucție. Nu te mai poți pronunța, iar arătarea asta nu-ți mai indică nimic. Stai livid într-un jilț vechi, tragi de tine. E corabia pe care ai scufundat-o atunci când ai preferat cealaltă pastilă. Te-ai lăsat dus în date, în timpuri nesfârșite, pe tărâmuri care te-au destructurat sistematic. Cine ești?
Ți-am bătut la ușă. O ploaie rece scotea un foșnet hilar din asfaltul încălzit. E noapte, e beznă. Lividitatea corpului tău ți se întrezărea pe fața dedublată. Intrușii încep să pătrundă din exterior înspre interior, să-ți invadeze corpul viu. Vezi totul ca pe un act de vandalism sau sabotaj, iar securitatea ta este serios afectată. Virușii te afectează, te invadează. Ei sunt mașinile auto-transmisibile care se dezic de orice. Au scopul profanării și invadării. Patogeni, anomalii, paraziți digitali. Ești sfâșiat de atacul lor, nu suporți asaltul. Auto-replicarea lor ți-a afectat serior și irecuperabil infrastructura feței. Ești complet mascat. Ai crezut că prima rețea e ieșirea într-un deschis al nemărginitului. Da, o speranță deșartă într-un experiment de laborator cu n conectări. Totul, în interconectare. Totul, conectat. Erai masca perfectă, o față volatilă. În neputința ființei, tale, te-ai risipit în spatele unei măști și dus ai fost în zare.
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)