#frânturi 93. Cine gândește în locul nostru când ne optimizează altul? Între singularitate și tehnofeudalism
#decitit despre Singularitatea nu ca sfârșit, ci ca eclipsă lentă a umanului sau Feudalismul nou și omul vechi în container.
Ce sunt? Ce pot face? Ce pot spera? Ce este…omul? Chestiuni aproape apocaliptice, dacă nu ar fi mai mult post-umaniste. Acum, vă propun ceva mai nișat și radical, un trans. Vă rog să vă puneți între paranteze dorințele, veți fi optimizați.
Despre singularitate, trans-umanism și faptul că viitorul nu ne așteaptă
Într-o lume care face pași tot mai mici, dar tot mai rapizi, spre un necunoscut lucid, ne trezim că visăm post-uman sau că nu mai visăm. Suntem în extreme și fracturi ale ființării. Unii cu frică. Alții cu fascinație. Cei mai mulți — fără să-și dea seama.
De ceva timp, trans-umanismul – fratele mai radical și un pic obsedat de upgrade al post-umanismului – circulă nestingherit prin cărți, laboratoare și YouTube. De ceva timp, doar că unii l-au descoperit abia recent. #mirări, căci era acolo. Vine la pachet cu promisiuni mari și întrebări pe măsură. „Ce-ar fi dacă n-am mai muri?” „Ce-ar fi dacă am putea încărca mintea pe un stick?” „Ce-ar fi dacă AI-ul ne-ar înlocui la job, dar ne-ar și consola pentru asta?”
Ray Kurzweil, un fel de Nostradamus cu tastatură, spune că urmează singularitatea – acel moment în care inteligența artificială nu doar că ne egalează, dar ne și depășește, rapid și ireversibil. Iar noi, oamenii, vom deveni ceva… altceva. Baterii? Gânduri de matrice, dar, doar la nivel de dilemă. V-am mai povestit eu una-alta despre Kurzweil și a sa singularitate
și aici.
Nu neapărat mai buni, dar clar diferiți. Nu mai purtăm ceas, purtăm date biometrice. Nu mai dormim, ne optimizăm odihna. Nu mai avem prieteni, avem rețele neuronale sau doar rețele. Ajungem să nu ne mai…avem, că să fim dați rețelei, care ne are cu totul și ne optimizează constant.
Dar întrebarea nu e „când vine?”, ci: ce rămâne din noi dacă vine?
Nick Bostrom, într-un eseu scris parcă într-un colț rece de univers simulativ, ne propune trei posibilități. Cea mai tulburătoare: e aproape sigur că trăim deja într-o simulare. Iar dacă e așa, ce mai înseamnă „real”? Unde e marginea ecranului și cine apasă escape? De unde scăpare?
Hans Moravec merge și mai departe. Pentru el, corpul e opțional. Mintea e esențială. O copiezi, o plimbi între servere, îi dai un nou „corp” și îi urezi succes. Viitorul, în această logică, nu e o continuare a umanului, ci o eliberare de el.
Dar ce faci când conștiința nu vrea să plece?
Cum adică?
John Searle, calm și metodic, ne reamintește că nu poți reduce omul la un algoritm. Conștiința nu e o funcție de export/import. E calitate, unitate, intenționalitate. E ceea ce trăiești când te uiți la ploaie fără să știi de ce. Nu poți descărca asta într-un fișier .zip, indiferent cât de avansat ar fi sistemul de operare.
Și-atunci apare Varoufakis, nu ca futurolog, ci ca economist exilat într-un prezent care pare deja trecut.
Tehnofeudalismul, spune el, nu e un viitor distopic, e deja aici – o lume în care trăim în ecosisteme digitale închise, unde producem valoare pentru stăpâni invizibili și primim în schimb comoditate, validare și un abonament premium.
Suntem, fără să știm, creiere în container – după cum ar zice Hilary Putnam – hrănite nu cu electroliți, ci cu notificări. Ne mișcăm, vorbim, postăm – dar cadrul e deja stabilit. Stăpânii nu mai au săbii, ci interfețe. Iar libertatea noastră vine cu un meniu drop-down.
Singularitatea tehnologică poate n-a venit încă, dar suntem aproape de ceva pe care cu greu îl vom putea post-fact. Ceea ce este cert este că trăim deja societatea simulărilor. Poate nu trăim într-un server al unei civilizații post-umane, ci în spreadsheet-ul unui algoritm care știe deja ce vrem, dar ne oferă mereu altceva. Poate că deja suntem atât de optimizați de societate, cutume, locuri de muncă sau obiceiuri zilnice încât ne-am disipat de mult timp existența, propria existență autentică.
Ce facem de acum?
Poate că primul pas nu e să ne temem de AI. Poate e să ne recunoaștem deja algoritmizați. Și, de acolo, să vedem ce mai poate fi salvat. Vedem unde ne (re)găsim sinele.
🔜 Teaser pentru #frânturi 94:
Despre viețile care se scurg în calendare digitale, despre timpul care nu mai e al nostru, ci al programărilor făcute de alții. Ce mai înseamnă o zi, când fiecare oră e rezervată?
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)