Când nu vrei să îl dezamăgești pe Moș Crăciun, alergi 70 km la CugiRace
#decitit și #devăzut cum a fost la proba de ultramaraton de la CugiRace, o cursă formidabilă
Când te trimite Moș Crăciun să alergi prin munți, nu prea ai ce face, te iei și te pornești la drum. A termina sau a nu termina? Am ales să termin fără a fi terminat și pe alocuri chiar cu zâmbetul pe buze. E mult spus că am reușit o alergare din plăcere pură, că au fost 70 km prin munțișori, deci, s-a lăsat și cu ceva chinuri, strădanii, dileme existențiale și avântări în metafizica necunoscutului simbolizat de ce anume îți aduce fiecare pas pe care îl faci.
Ei, dar cum altfel să fie o cursă de vreo 70 km prin munți? Weekendul acesta, prieteni, am făcut o altă nebunie: am luat startul la proba de ultramaraton din cadrul CugiRace. Înainte, niște date tehnice, să vedeți ce și cum:
Lungime: 69,40km
Diferență nivel pozitivă: +2730 m
Timp limită: 13 ore.
Nici mult, nici puțin, nici greu, nici ușor. Totuși, erau aproape 70 km pe care trebuia cumva să îi duc la capăt. Sincer, după experiența nu chiar plăcută și care m-a lăsat pe gânduri de la ultra-ul msg Maraton Apuseni, începusem să am niște îndoieli. Totuși, aveam kilometri în picioare, pregătit eram, în mare. Așadar, unde-i dilema? Ei bine, undeva, prin mintea mea, s-a copt ideea aceasta hilară cum că n-am chef să supun corpul unui asemenea efort. Ea cred că s-a sădit în concediul care s-a încheiat nu cu mult timp în urmă. Am alergat eu ture pe unde ne-am preumblat, dar, știți cum e, nu în regim de rupere sau blană. Așa, de plăcere, loisir și distracție.
Așadar, cu o săptămână înainte de cursă, mintea îmi tot zicea: șezi blând copile, rămâi acasă și bea-ți liniștit cafeaua, lenevește puțin la ce vrei tu, ieși la o plimbare, din astea.
Am zis că vor trece gândurile, dar, vineri seara, înainte de cursă, mintea încă spera și încerca să-mi joace feste: n-are sens să faci asta!
Mi-am pregătit frumos rucsacul pentru dimineață, cu speranța că mă voi trezi montat pentru cursă. Pus ceasul pentru trezit apt și de condus Cluj-Napoca - Cugir. Trezit mai cu ceva aplomb, dar încă mă urmărea gândul acela de lene, una așa, cronică. Acum, dacă tot m-a înscris soția încă de la Crăciunul trecut, drept surpriză, n-ar fi fost păcat să nu mă chinui puțin?
Zis și făcut. M-am pornit și dus am fost. Nu are sens să te pui rău cu Moș Crăciun.
Am regăsit Poiana cu Goruni mai luminoasă și calmă precum anul trecut, când ploaia adusese cu ea un întuneric molcom asupra pădurii. Lume și atmosferă bune, tricoul din echipament era așa de fain că mi-o fost milă să-l port și terfelesc în cursă. Un pic de chef, dar nu tare, așa a pornit treaba asta. M-am reîntâlnit cu mai vechi prieteni de pasiune, urări de bine și picioare ușoare.
Organizatorii au fost, ca și anul trecut, drăguți, amabili și extrem de aplecați ca totul să iasă foarte bine. Așa-mi plac oamenii aceștia care te invită și primesc ca la ei acasă: îți oferă tot ce au ei mai ok doar să te simți bine și să mai revii. Jos pălăria, CugiRace!
Până la kilometrul 25-26, punctul al doilea de hidratare, totul a mers neașteptat de bine. Chiar mă miram cumva că pot duce un ritm decent, chiar am depășit câțiva alergători, lucru total nefiresc pentru mine, un pasionat lent într-ale alergărilor de anduranță. Punctul al treilea de hidratare a fost fatidic: a început să mă doară extrem de tare capul și să mă simt rău, stări de greață, la un pas de a vomita. Am auzit în punct că cineva abandonase la punctul Răchita, următorul punct aflat la kilometrul 43. A intervenit rapid mintea: gata, rămânem acolo cu numărul 75. Cam acestea ar fi fost planurile, să rezist până acolo. Am luat un calmant pentru durerea de cap și m-am târât. Am sesizat cum treceau pe lângă mine alți și alți alergători și știam că nu merg deloc ok. Cumva, la kilometrul 42, mi-am revenit brusc și am reluat alergarea. Prieteni, și ce alergare că-mi venea să râd singur. Oricum, eram singur cuc de minute bune.
Ajuns în punctul Răchita, mi-am spus că ar fi atât de rău să nu pot termina cursa asta, mai ales că mă simțeam deja bine și puteam alerga, încât Moșul nu mi-ar mai aduce nimic anul ăsta. M-am hidratat bine de tot, știam că mai aveam doar două puncte de alimentare până la final și am luat-o la goană la propriu. Am reușit să duc un ritm foarte bun spre senzațional (bine, senzaționalul ăsta e doar pentru mine și nivelul meu, să nu aveți vise că zburam precum Kilian Jornet prin munți) și am alergat constant susținut până la km 59, când am dat semne de oboseală și rămăsesem fără apă. Norocul meu a fost că mai aveam aproape un kilometru până la ultimul punct de hidratare, Turnul cu Apă.
Am stat puțin acolo să-mi dreg sufletul și să mai schimb două povești cu oamenii binevoitori și săritori din punct. Apoi, ață spre final, alți nouă kilometri care nu au trecut prea ușor și mi-am dat seama că nu mai reușesc oricum să mă încadrez în planul făcut cândva, înainte de lene, să termin cursa în sub zece ore. Am mai reușit să depășesc câțiva alergători pe final, unii dintre ei cu ceva probleme medicale, și am trecut linia de sosire alături de grupul meu de suport în 10 h 40 min, un loc 52 la open, respectiv locul 19 la categoria de vârstă.
foto: Marius Dediu
Nu a fost o cursă rea deloc, am alergat în ritmul meu destul de mult din ea, iar, dacă nu ar fost acei 5-6 kilometri fatidici în care m-am târât, m-aș fi încadrat în timpul propus cândva de mine și aș fi fost cu 6-7 locuri mai sus în clasament. Ei bine, partea pozitivă e că nu prea prețuiesc clasamentele, ci doar starea de bine și dispoziția. La urma urmei, pentru mine, alergarea, fie ea și de anduranță, trebuie să fie însoțită de plăcere.
Tocmai acest din urmă gând mi-a deschis o altă dilemă: dacă există unele stări de disconfort sau absența disponibilității de a depune un efort susținut, mai este cazul să încerc probe de ultra pe viitor? Aș fi tentat să spun că nu, mi-am demonstrat că pot face asta și cred că e suficient. Alergarea este plăcere pură pentru mine și vreau să rămână așa, fără să fie afectată treaba asta nicicum. Ce va fi? Rămâne să analizez puțin mai la rece situația, după ce voi relua alergările. Până atunci, îmi îngrijesc cele câteva unghii pe care le voi pierde, căci m-am ales cu asta la prima cursă lungă cu noii pantofi de alergare din Decathlon.
Pentru cei interesați, am alergat acum cu pantofii Evadict Mt Cushion 2 de la Decathlon. Am fost inspirat când am renunțat la Hoka Mafate, căci mă înțeleg bine cu Evadicturile, sunt niște pantofi ușori, cu amortizare și stabilitate foarte bune. Acum, unghiile negre sunt, aș spune, normale, am kilometri puțini cu acești pantofi și distanța lungă vs încă rigiditatea lor nu au făcut chiar o casă bună. Bun, am abordat și eu o coborâre puțin mai agresiv precum o fac de obicei, dar, cauzele sunt confuze…sau eu sunt. Oricum ar fi, îi recomand.
Nu uita, până în 2050
Ar putea fi mai mult plastic în ocean decât pește!
99% dintre păsările mărilor și oceanelor ar putea ingera plastic!
Milioane de animale marine mor în fiecare an din cauza gunoaielor
Fiecare chiștoc de țigară poluează sute de litri de apă și durează ani să se degradeze
10 milioane de gunoaie sunt aruncate anual în apele mărilor = adică, un camion pe minut, 400 kg pe secundă
80% din gunoaiele marine provin din surse terestre.
Ce putem face? #ourocean #ourseas (Sursa: Aquarium Pola)