De la experiența coșmarului la fotografie stradală în alergare.

#decitit și #devăzut Experiența coșmarului, a trăi un coșmar sau într-un coșmar, dileme puse pe tapet într-un colocviu internațional și un street art înainte de Zilele Clujului. Puls

Oct 05, 2022

V-am promis că vom medita privind la o serie de fotografii stradale surprinse în alergările mele cotidiene spre birou, însă am decis să vă ofer ceva de coșmar. Desigur, vin și pozele, dar, mai întâi să rezolvăm dilema experienței coșmarului, a trăi un coșmar sau într-un coșmar. Să fac loc argumentului unui colocviu internațional la care prezentul newsletter este partener.

EXPERIENȚA COȘMARULUI

argument de Noemina CÂMPEAN

Negrul lapte al zorilor noi îl bem seara

îl bem la amiază și dimineața noi îl bem noaptea

bem și tot bem

săpăm o groapă-n văzduh acolo se zace nu strâmt (...)

de aur al tău păr Margarete

de cenușă-al tău păr Sulamith.1

A trăi un coșmar sau într-un coșmar, a face experiența coșmarului, a avea un coșmar, adică a visa urât… Dimensiunea esențială a coșmarului surprinde mai ales afectele, angoasa în calitate de „juisare a Celuilalt“ (formularea lui Jacques Lacan din Seminarul X. Angoasa, 1962-1963) care, volens nolens, strivește și interoghează subiectul sub forma enigmei (Oedip și ghicitoarea Sfinxului), a sexualului și a morții, și implicit sub forma jocului implacabil și tenebros dintre întrebare și cerere – un Celălalt ca loc al limbajului și interlocutor privilegiat, figură ce revendică întrebarea. Opacitatea enigmei și acumularea de referințe sexuale și sinestezice fac ca întâlnirea cu realul, cu imposibilul, să fie cumplită, îngrozitoare, cu o textură halucinatorie, intruzivă și vecină cu neliniștitoarea stranietate (germ. das Umheimliche, conceptul lui Sigmund Freud), cu necunoscutul (germ. das Unerkennbare) sau cu dublul (motiv prezent în romanele Frankenstein de Mary Shelley, 1818, sau Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, 1890), chiar cu un moment de decorporalizare (cazul îngerului din filmul lui Wim Wenders, Cerul deasupra Berlinului, 1987).

Efracția realului se declină într-un imaginar atât de veridic încât îl trezește pe cel ce doarme, îl determină să își dorească să se trezească: în Trilogia Orestia de Eschil, Clitemnestra are un coșmar în care dă naștere unui șarpe care îi bea, premonitoriu, nu doar sângele, ci și laptele. Experiența intimă a coșmarului rămâne și persistă după ce entitatea stranie, malefică și misterioasă – ființă supranaturală, fantomă, incubus, succubus, om-pasăre, demon, masculin sau feminin, cal/ inorog, câine/ lup, noctambul, șarpe – s-a aruncat de-a dreptul pe pieptul visătorului (precum în tabloul lui Johann Heinrich Füssli, Coșmarul, 1781, sau în cel al Paul Gauguin, Manao Tupapau, 1892).

Această experiență, care provoacă aproape întotdeauna o paralizie sau imobilitate, urmată de o trezire violentă sau de o impresie de sufocare, nu echivalează întocmai cu o simplă recunoaștere (ridicare a vălului, a plasei de pește, deschidere a ferestrei, tragere a perdelei), ci mai degrabă cu una alienată, o punere în ramă și, mai mult, în abis, a clarificării și interpretării protagonistului vizavi de ombilicul imposibil de reprezentat al visului care este și al coșmarului ca atare. Călătoria paradoxală de la mijlocul nopții (sau de la capătul ei, așa cum apare în romanul lui Louis-Ferdinand Céline, călătorie ce ar determina, pe de altă parte, întâlnirea preotului Donissan cu diavolul din Sub soarele lui Satan de Georges Bernanos, 1926), de un extaz dureros, din zorii zilei sau din preajma orei lupului (cu referire directă la filmul lui Ingmar Bergman, Ora lupului, 1968) – un lung drum al zilei către noapte, parafrazând piesa cu același nume de Eugene O’Neill, 1956 – se concentrează așadar pe un suvenir specific din vis, un straniu indicibil și ireprezentabil, clandestin și pasager, pe ceva ce atrage prin respingere, gaură și uitare, cicatrice redeschisă.

Pentru Freud (în Interpretarea viselor), însăși formarea visului deține un versant coșmaresc prin participarea visului la viața diurnă. Lato sensu, coșmarul reprezintă o specie a visului, însă nu orice vis este un coșmar; în schimb, experiența coșmarului se poate trăi și în afara somnului și se poate produce în urma unei dorințe reprimate care apoi penetrează spre un proces de reprezentabilitate, de ieșire la suprafață (cu preponderență în cinematografia lui David Lynch), printr-un amestec de vis, realitate și suprarealitate (în căutarea explorată de curentul suprarealist) sau, altfel spus, printr-un joc angoasant de-a v-ați ascunselea cu obiectul pierdut și niciodată găsit (Fort-Da-ul freudian), mai precis cu urma sa. Fără îndoială, inconștientul reprezintă suportul travaliului visului, definit de Lacan în Télévision ca o „cunoaștere care nu gândește, nici nu calculează, nici nu judecă, ceea ce nu îl împiedică să muncească [în sensul travaliului – fr. travailler] (în vis de exemplu)“2.

În notă similară, cinematografia expresionistă germană propune o lume opacă, primitivă, coșmarescă prin perfidia obiectului și explozia diagonalelor, punând în centru figura intelectualului ce controlează iraționalul, suferind atât de insomnie, cât și de somnambulism (Robert Wiene, Cabinetul doctorului Caligari, 1920 ; Fritz Lang, Metropolis, 1927). În spațiul românesc, filmul Glissando (1984) al lui Mircea Daneliuc resemnfică imaginea efervescentă a coșmarului însuși prin „omul din vis“, pe când Vânătoarea de vulpi (1980) propune un coșmaresc al istoriei personale și colective (opoziția vizavi de colectivizare), prin desființarea narativității liniare și oscilația personajelor în dinamica discontinuă a inconștientului – un interval intermintent așadar de la a fi la a fost, cu accent pe neputința lui va fi… Experiența fundamentală a coșmarului pune în discuție trăitul, ceea ce coșmarul oferă mai autentic în specificitatea sa și nu încetează să nu se scrie, dimensiunea istorică ce îl pune pe visător nu pe poziția personajului central, ci pe cea a visului însuși (Pedro Calderón de la Barca, piesa de teatru Viața e vis, 1635; August Strindberg, Un joc al visului, 1901), o temporalitate dincoace de scriitură, de țesătura limbajului.

Ca exemplificări majore, maladia istoriei pe care o deplânge Stephen Dedalus în Ulise de James Joyce, respectiv cea a coșmarului întruchipat ad litteram – turnura obscură a istoriei, cu mai multe unde catastrofice postbelice: supraviețuirea după Auschwitz (poemul cutremurător al lui Paul Celan, Fuga morții, 1945, cu variantă Tangoul morții), atentate, terorism, migrație, epidemii, foamete, acte de barbarie și violență extremă, invazia Rusiei în Ucraina, exilul refugiaților din ultimele decenii. Toate acestea sunt instanțe cataclismice ale repetiției, în care inconștientul doar pare că minte, că trădează sau că acționează decalat față de ordinea „logică“ a subiectului... Totuși, trezirea totală echivalează cu moartea (conform spuselor lui Lacan)3, ținând cont de faptul că accesul la moarte și la real e imposibil, dar mai ales de faptul că ne sustragem coșmarului pentru a continua să visăm, să rezonăm cu realitatea.

Din moment ce viața aspiră și culminează în moarte, o viață dincolo de veghe, în starea de trezire absolută dar intimă există, accentuează tot Lacan, o parte de vis care e tocmai visul de veghe (în limba franceză, le rêve și le réveil, de unde propunerea de scriere: le rêveil). Ce se întâmplă însă atunci când coșmarul continuă dincolo de angoasă? Știm deja din mărturiile victimelor ororii că propriul corp trebuie iubit chiar și când e torturat de celălalt seamăn. Dar oare a ieși din istoria care nu e cea a istoricilor poate presupune și ieșirea din coșmar? E vorba din nou de imposibil, de imposibila prefacere a coșmarului în visul unei nopți de vară (de altfel visul lui Shakespeare este pe alocuri coșmar), ceea ce reclamă în plus asumarea visului negru al ființei, non-sensul (absolut al) laptelui negru și cenușa în afara sensului (restul care nu mai poate fi simbolizat) din poemul lui Celan.

Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză se află la ediția a IV-a, care va avea loc pe 22-23 octombrie 2022, Cluj-Napoca. Organizatori: Noemina Câmpean, Flaviu Câmpean. Coorganizatori: Forumul Câmpului Lacanian din România, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Fundația Colegiul European. Cam atât pentru acum, dar, voi reveni edițiile viitoare cu prezentarea autorilor și alte detalii, posibil chiar abstracte din textele unora dintre ei.

Fotografie stradală înainte de Zilele Clujului

Cum v-am promis, plus să ne mai limpezim gândurile după experiența coșmarului sau ne alunecăm de tot la vale prin experiența realității care ne lovește în plin.